poeți văzuse destui, nu mai avea ce să facă cu dânșii
și totuși m-a străpuns cu un harpon care nu provoacă dureri
și-a plâns cu mine și ne-a desenat
și-a fugit ca să nu-i văd regretul în ochii mici
evantai
scrisul e ca mersul pe bicicletă
o îmbrățișare cât un oraș în care să vrei să stai
cât o cameră în care intră mereu soarele
cât un motan supradimensionat
la la
terenul e liber
și văd totul ca prin vis
lumea se ține în brațe
ajutorul celui în nevoie
alerg
e timp să pricepem cu toții și să fim fericiți
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu