de duzină

ioana, tu
înţelegi greşit nişte treburi
Chopin nu era un tâlhar, un dezertor, unul care
să-ţi golească ţie buzunarele aruncându-te în genunchi
lăsându-te să-ţi plângi
singură rănile sau să strigi
după ajutor

nu asta fac femeile.
dar cum fac femeile?
dar ce fac femeile?
a cui mamă eşti tu, a întrebat-o Chopin indignat până la culme
a tăcut, desigur
ce să fi răspuns în numai câteva cuvinte
/

gândeşte-te că nu m-am gândit la asta
dar te-ai gândit? hai, nu ne-aude nimeni.
uite-un bec. îţi plac
becurile?
nici
mie
numai aşa mă mai pot înţelege cu cele cărora le porţi

straiul.

deficit

în lipsa ta cresc flori pe care nu le poţi prinde într-o singură mână
cascade curg înainte
înapoi
ca şi cum despărţirile ar fi o născocire făurită de oameni împotriva
oamenilor

ei încă te caută
am ajuns acasă, spune cel mai mare dintre copii
alungându-şi pistruii de pe piele
dintr-o singură zvâcnitură

acasă soarele are grijă de piepturile noastre
ploile cad cumpătat
ogoarele nu ies din vorba tatălui
uşile sunt întotdeauna deschise larg

un pahar de tărie să prindem curaj
îl luăm cu noi în călătorie
ne ţine strâns mâinile ca un dezertor în ziua morţii
să nu mă lăsaţi, să nu cumva să mă lăsaţi

sorbim oraşe printr-o pâlnie de aur
nimeni nu ne ştie
pe nume