#4

copil compune realități dintr-o pălărie cu gauri și fluturi care ies din mare

o să stăm aici un an întreg

o să plecăm schimbați

și niciun prag nu va fi prea mare

și zmeele zboară pe rând

oamenii zboară când uită că sunt oameni

libertatea e un construct la fel ca timpul

tot timpul

viața la oraș e un joc ciudat al oamenilor mari

și nu mare le fu mirarea când văzură curtea plină de coji de struguri, gutui și umbrele în miniatură

în care parte a poveștii te regăsești

aia în care toată lumea câștigă sau aia în care uităm totul

tortul și artificiile

as fi vrut să-ți ceri scuze și tu nu ai mai răspuns la telefon la scrisori gramofon 

asta-i situația

sunt 

simt

sarea

marea e aceeași și când nu te uiți în direcția ei

dacă arunc sticla asta pe mare și o găsești 

să știi că sunt deja în drum spre tine

prin mulțime dau norii la o parte cu mâinile

scot trestiile din vis și vin

fără cuvinte într-un dans mai mare decât fiecare separat

iar tu la fel lași sticle în oceane

pentru bărbați și toate ale lor

ferești decor cu ochi și cu mâinile goale

și iar privești în dreptul lor

fiecare pe mare

în trafic mesaje scrisori

uit destinatar uit linii uit sfori

și încetez să scriu

de luni de zile doar vâslesc pe mare

sticle dispar apar dispar din nou

vâslesc sau ceva mă vâslește mai tare

și toate articolele sunt ecou

care se stinge foarte-ncet

deja s-au stins și-am și uitat cum începea poemul

suntem cu toții fericiți în trenul rămas tot timpul ăsta-n gară 

câțiva mai bem spunem povestea

și adormin în burți de porumbel

el uită că e porumbel și ne ține pe toți în el

retras la mal retras în el

oamenii nu mai știu că-i om

iar el nu știe că e porumbel