Cerul incepe pe acea straduta mereu luminata pe al carei caldaram
Poti sta nestingherit privind triumfator ploia.
Acea ploaie mereu luminata de undeva de foarte sus, ca si cum
Puturosul cu ochii lipiti de somn s-ar fi ridicat din pernele-i grase si moi
Pentru nimic altceva decat pentru a lovi cu podul palmei, deloc matinale,
Intrerupatorul.
Ploaia incepe cam din acelasi loc.
Dupa cum bine ti s-a spus, poti sta oricat poftesti,
Pentru ca tocmai El, puturosul ce incearca acum sa se dezmeticeasca usor,
Nu te poate lasa sa racesti.
Tot El insa, realizeaza brusc ca nu va gasi in toata bucataria un ibric, cel putin la fel de buimac.
Nu pentru ca ar fi dezordonat, asa cum esti tu,
Ci pur si simplu…puturosul nostru nu bea cafea, nici macar dimineata.
Ce ar putea face cu un ibric?
Nu doarme, e doar putin amortit.
Ca sa fiu mai exact, acel loc in care poti privi
“de-o parte ploaia, de-o parte neploaia”, asemeni acelui poem al Anei Blandiana, stii?
Imi spuneai…erai atat de mica incat credeai ca un simplu gest,
Anume ridicarea ambelor palme atat de mici pe atunci,
Iti pot aduce cerul intreg intre maini la fel cum ai tine o patura,
Care-ti da intaia senzatie ca e mult prea frumoasa pentru a te inveli tu cu ea.
Exista si-o certitudine a teoriei tale: era acea patura ce nu-ti va aluneca niciodata
Printre degetele tale de viitor mim.
Da-da, despre hotar vorbim.
Acum, dupa ce fara nicio exceptie, -si fara nicio explicatie totodat’-
Toate picaturile s-au hotarat sa te intampine dezorganizat,
Umbli prin tine mai prudent ca niciodata;
Cu precizia unui cercetas incepator, numaidecat incantat de noua lui ocupatie.
Crezi ca puturosul si-a facut mutatie.
Sau schimbare de domiciliu.
Sau crezi ca nu mai stie povestea ta despre zambete.
Tu realizezi ca n-ai absentat niciodata,
La nici macar una din diminetile lui?
