La-nvoială cu timpul

Roaga-ti timpul sa mai stea putin,

cheama-l la o cafea si fa-l s-o bea cat mai amara,

spune-i ca s-a vandut tot zaharul,

sileste-l sa soarba cu pofta fiecare picatura,

si imbata-l cu tutun din cel mai prost, n-o sa-i pese

Iar are sa te ia-n ras stiind ca ti-ai uitat credinta in buzunarul drept

al altor pantaloni murdari si te vede si mai singur.

Nesigur iti imbraci hainele verzi din care-ti strigi liber arbitrul

cerandu-ti pocainta.

Roaga-ti timpul sa te ierte ca n-ai facut decat sa-l pierzi,

fa cumva sa nu-l mai vezi, fa-l sa-si uite drumul.

Canta-i orice stii s-adoarme-l,

apoi intinde-l ca pe-o guma de mestecat intr-o cutie cu chibritiri,

ca sa-i poti da foc.

Toate fara sa clipesti

daca-ti doresti sa mai ramai,

fiindca-l omoara plictiseala

si de data asta nu mai vrea sa moara singur.

Spune-i din ultima proza scrisa,

o sa faca pe amnezicul,

o sa adoarma in clipa de pe urma.

In clipa de pe urma…