camelii

andreea mi se pare încă o glumă 
n-o să-ți spun la mulți ani
pentru că mi-e frică nu știi cât de frică îmi este
frică de râsetele cititorilor
ce trist a fost ăsta, îți vine să crezi
a găsit tunelul lui marte cam târziu 
săracul să-i ducem noi o bucată de pâine pentru care trebuie să danseze
dansează boule dansează altfel nu primești pâine
arcadia râde și ea de mine împrăștiind toate cheile pe podea
asta a fost tot
de aici înainte o să călărești singur
iar calul cu malarie o să te arunce de mii de ori
o să te lovească cu copitele lui pline de ură 
și tu n-o să știi ce să-i spui
amin
amin 
amin

missed call

nu mai știu ce scriam la 20 
pe cine iubeam la 20 
ba da, știu
ce mai contează, nu erai tu
era ea, cu privirea aia de crocodil afară din cușcă
ce am de dat lumii ăsteia tu să-mi spui
și-o să dau drumul tuturor animalelor din grădina mea zoologică

te-am învățat că despre poezie nu se vorbește
poezia se trăiește
atât
ca la 20, ca la 70 
azi mi-a venit să vărs de la sânge albastru
de plăcere
de uimire 
o gaură se cască înăntru și nu știu încă dacă poezia ne alege pe noi 

am sunat pentru că voiam să știi asta
pentru că tu înțelegi 
nu, nu ești calul meu de curse
nici mama
nici păsările mele nebune
te iubesc 
asta să fie clar
nu-mi pasă dacă cineva o să se supere 
poate pentru că nimeni nu o să se supere 

nu inovez dar vorbesc cu tine iar pentru asta poezia
chiar trebuie să însemne ceva
fără să văd planșele, treptele, cadourile date pe sub mână
e greu aici, dar nu-ți fie frică
mi-am făcut o casă din pene și-o să rămân 
știu că e adevărat pentru că asta nu e o promisiune
e o poezie

în fiat 2: revo

în cerc să fiu vesel ca să nu 
fiu trist 
poezie la comandă despre-un anarh ist 
rămas fără nevastă vulturul 
ducea în plisc
scrisori de dragoste femeilor-perdele

cu ele tot parfumul zilelor de joi 
în casele de vis
a vis 
etajele cu balustradă roz de piele
copiii singuri se-apucau de scris 

de interzis ar fi atât de multe 
pe străzile-astea sparte circulând a bea
din inimile mele ne-mblânzite
& gura mea mare de catifea

unde se lasă așteptarea ce curând
uitându-se a lene pân-acuma
mă va lăsa să mor cu gândul câș
că nu ți-am zis cum ți-aș da ție toată luna

din toate fetele cu tocuri ce
fac moda vie-aici la noi în cartier
șmecher și gata azi să vin cu tine
să strângem fructele din pomul de pe cer

promit să am grijă de tine
ca de medalia de la tata de anul trecut
când mă mânca singurătatea
și mă credeam cel mai urât

cu dus, cu-n tors

acum îmi dau seama că turnul babel e o metaforă
când ne îndepărtăm cu viteza celui mai mare obuz
inimă, spune-i tu ceea ce îngerii au prezis demult
voi fi aici plângându-mi bucuriile negre dimineața
și niciunui păianjen n-o să-i pese de piesele mele de domino 
marilyn arată-ne tu calea
ne-am săturat de iluzii și internet / infuzii de bună purtare
iartă-mă, nu trebuia / rămâi închis în cușca ta și scrie autist
și plângi ca păcătoșii visând la porumbei 
ești singur și speri zi de zi la umerii mei

în gerul ăsta mă rog cu voce tare - vreau la mal
dinte pentru dinte, te recunosc după copită
devin tot mai puternic, fantomele mă imită 
contemplu la zâmbetul primordial

zbor5

atunci am văzut tristețe pe pleoape
mai grea decât orașul care țipă
hai, arată-mi tu ce poți
bărbații din trecut cu fețe de roboți 

la gât ce porți
o cheie ce deschide nu
nici uși nici suflete ispită de duminică ce punte pe
sfâșitu-ăsta de vas se-neacă marinarii 
și lumea tot mai mică-n pumnul ei să stea

ce stea 
mi-e milă de stilou că scrie
fără să știe când și cum
învie noaptea florile și știe
tot ce tu nici nu bănuiești acum

rap1

băieţii plâng noaptea să nu se vadă 
nu ai pic de încredere în tine, animal de pradă 
te-ascunzi ridicol, îngerii se dau pe balustradă
plictisiţi să te mai apere
salina asta-i mare ştiu 
înoată oxigenul e tot mai aproape

la mine poezia se-aude, se vede
pierde-te pe urmele mele 
azi plouă
eu mor puţin, tot ce rămâne las vouă 
am o turmă de oi şi un laborator deschis pe nouă 

nu m-a mai strâns nimeni atât de repede
viața pe trepte, greșelile mi le repet cu atenție 
ru încă fuge pe străduțele inimii mele
ce favele proaste, împușcă-te-n cap, soldatule

nu-mi mai scrie din ploaie, că mă vindeci
cinci la un leu, abține-te
ține-te bine pe umerii mei 
urmează potopul cu aromă de vinete

în gura lupului e răcoare
pastelul ăsta viu mă face om din floare și respir
și țip și râd și parcă anotimpul trece-ncet
ascunde-mă în tine ca într-un sertar, încă aștept